Criza de originalitate

Începutul adolescenţei reprezintă un răgaz pentru familia răscolită de furtunile pubertăţii.
APROPIEREA FAŢĂ DE PĂRINŢI
Raporturile părinţi-copii par, dintr-o dată, că sunt plasate sub semnul unei căutări reciproce, al înţelegerii şi al aprobării. S-ar zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, doreşte să se apropie de părinţi şi să le arate afecţiunea sa: iată că acum este politicos, complezent, gata oricând să iasă împeună cu adulţii. De obicei este, de asemenea, plin de afecţiune faţă de fraţii şi surorile mai mici, cărora compania lui le place mai mult decât cea a părinţilor.
Adolescentul se destăinuie cu plăcere părinţilor…
Este vârsta confidenţelor legate de primele sale flirturi; în schimb li se cer părinţilor confidenţe asupra trecutului lor sentimental. Ei sunt dispuşi să asculte punctul de vedere al celor mai în vârstă. Acest punct de vedere se acordă deseori cu dispoziţiile lor romantice; această înţelegere, dar care este totuşi relativă, poate fără îndoială să permită evitarea multor experienţe sexuale premature şi traumatizante.
Prima experientă sexuală marchează deseori începutul unor noi revendicări.
Prima experienţă sexuală coincide adesea cu o nouă perioadă de afirmare a Eului şi de dispreţ faţă de familie, dispreţ afişat cu o siguranţă izvorâtă din convingerea că a atins vârsta adultă. Această vârstă, prin excelenţă contestatară, a fost denumită criza de originalitate juvenilă. Adolescentul se vede adult şi revendică drepturile unui adult. Şi pentru că maturitatea lui fizică şi intelectuală nu corespunde unei maturizări sociale care I-ar permite să aibă un statut de persoană autonomă, conflictele sunt numeroase şi inevitabile.

VÂRSTA CONTESTAŢIEI
Însăşi buna lui înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca semn al dependenţei sale şi al unei anumite inferiorităţi. El se revoltă împotriva acestei atitudini protecţioniste şi paternaliste. Nu vrea să i se permită să se trezească la amiază, şi de altfel nici nu ţine s-o faca, dar pretinde să i se recunoască acest drept dacă aşa-I place. Am s-o fac dacă aşa-mi place este strigătul lui de război.
La început adolescentul ştie ce nu vrea.
Preocuparea lui majoră în relaţiile cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Graba lui de a-şi lua propriile răspunderi îl obligă, după cum însuşi simte, să se autodefinească şi începe prin a nega copilul care a fost şi care nu exista şi nu gândea decât în funcţie de ceilalţi. Cunoaşterea propriului Eu începe prin cunoaşterea a ceea ce el nu acceptă, a ceea ce el nu gândeşte, a ceea ce el nu doreşte.
Confruntarea dintre experienţa sa şi normele impuse culminează cu conflicte uneori deosebit de ascuţite, dar întotdeauna trebuie să avem în vedere dimensiunea afectivă a acestei lupte. Chiar dacă fiecare dintre adversari pare că se situează pe o poziţie fermă, el nu doreşte să rupă relaţiile, ci să stabilească un contract adevărat cu celălalt. Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului, căruia îi critică modul de comportare dar îi recunoaşte stabilitatea şi chiar experienţa. Această ambiguitate transpare în timiditatea lui; lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referinţă adultul, care în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuşi.
Adulţii, pe de altă parte, apreciază continuu adolescenţii, dar doresc să-şi exercite din plin autoritatea; au în mod vizibil nevoie să li se confirme aptitudinile educative şi astfel comportamentul lor este tot atât de ambiguu ca şi cel al adolescenţilor. În acest mod se ajunge la un climat de incertitudine creat şi de unii şi de ceilalţi, propice recţiilor extrem de pătimaşe şi de oscilante.

Falsele conflicte de detaliu
Discuţiile în contradictoriu dintre adolescenţi şi părinţi, discuţii a căror violenţă poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul încearcă rezistenţa adultului afirmându-şi opinia asupra unor detalii în aparenţă banale (ex: lungimea părului). Dacă nici unul dintre adversari nu vrea să cedeze, înseamnă că discuţia, absurdă în aparenţă, este expresia unei tensiuni cu profunde implicaţii în viaţa familială. Cele mai înverşunate discuţii sunt deseori acelea în care la un moment dat nimeni nu-şi mai aminteşte cauza care le-a provocat.
Anticonformismul adolescentului
Adolescentul exprimă întotdeauna judecăţi fără drept de apel; el adoră sau detestă, găseşte un lucru teribil sau infect. De fapt vrea mai curând să-şi impună gustul decât să-l exprime; de asemenea, pentru el important este să nu treacă neobservat: îmbrăcămintea trebuie să-I fie originală sau trăsnită, accesoriile vestimentare trebuie să-I facă pe toţi să scrâşnească din dinţi, camera în care stă trebuie să arate mai rău decât o vizuină, face totul numai ca să se deosebească de prietenii părinţilor săi. Nu se teme decât de un singur lucru: ca nu cumva să se autoacuze sau să fie acuzat de prieteni de conformism.
…ia naştere din conformismul grupului
Şi totuşi, puţin sigur de el, provocator şi timid totodată, simte nevoia să fie susţinut de cei de o seamă cu el. Extravaganţele cele mai ieşite din comun nu şi le permite decât dacă ceilalţi tineri le întreprind o dată cu el; astfel este sigur de valoarea gusturilor şi a opiniilor sale. Un grup de tineri deja constituit se consolidează în jurul aceloraşi gusturi, aceloraşi dorinţi. Acestea constituie pentru el un mijloc de a găsi un sprijin în a lupta cu adulţii. Astfel se ajunge de la anticonformism afişat în mod ostentativ la un conformism surprinzător. “Toţi tinerii seamănă între ei” spun părinţii. Publicitatea contribuie şi ea la generalizarea anumitor preferinţe ale tinerilor, aşa încât aceştia ajung la norme de comportare specifice vârstei lor, dar care sunt tot atât de conformiste ca ale adulţilor.
Noul erou al tineretului, înlocuitorul cavalerului de altădată, îi impune acestuia imaginea atotputerniciei sale prin părul său lung, prin îmbrăcămintea sa excentrică, prin murdăria sa, ori dimpotrivă, printr-un narcisism puţin anacronic. Ţinuta lui, destinată să demonstreze victoria bunului său plac, este rapid copiată de numeroşi tineri care declară; “mă îmbrac aşa pentru că aşa îmi place”. Folosirea acestui laitmotiv arată, desigur, că nu este deloc vorba de propovăduirea unei estetici, ci că important este să-ţi afişezi independenţa gândirii, că e nevoie de puţin “scandal” ca să te impui, în lipsa unor argumente cu adevărat valabile.
Certurile asupra amănuntelor maschează adevăratele neînţelegeri
Această comportare, aparent infantilă, trădează refuzul părinţilor şi a copiilor de a avea între ei un schimb de păreri asupra unor probleme esenţiale. Un pericol real rezidă în uşurinţa cu care adolescenţii ajung să dramatizeze (de la fuga de acasă, până la sinucidere) acest gen de conflicte, care nu se pot rezolva cu tradiţionala “pereche de palme”.
Părinţii nu sunt chiar atât de ostili, cum vor să pară, faţă de aceste forme de revoltă a adolescenţilor; acum ei se arată mai dispuşi să le facă anumite concesii, decât atunci când copiii lor erau în perioada pubertăţii; cei mai mulţi însă preferă să discute cu adolescenţii despre altceva decât despre problemele morale, etice sau politice. Se naşte totuşi întrebarea: dacă aceste conflicte se ivesc din cauza unor probleme minore dar care iau uneori brusc întorsături pătimaşe, oare faptul nu relevă că unii şi alţii tăinuiesc angoase sau revendicări mult mai profunde?????????????

CONFLICTELE DE AUTORITATE
Ca şi în timpul preadolescenţei, şi în perioada adolescenţei confictele de autoritate se află pe primul plan, dar au o nuanţă diferită. Tânărul sau tânăra nu caută numai să se afirme: ei caută şi un statut care săle stabilească anumite drepturi. Mai mult, reclamă aceste drepturi sau mai curând doresc revizuirea şi redistribuirea lor.
Părinţii se întreabă ca şi adolescenţii…
Se vorbeşte mult despre o “criză de autoritate” care depăşeşte cadrul familial. Ea este specifică epocii noastre pentru că, pentru prima dată, nu se mai pune în faţa tinerilor problema zdruncinării grabnice a unei autorităţi recunoscută de toţi ca necesară, ci dimpotrivă, solidaritatea acestei autorităţi este pusă la îndoială atât de părinţi, cât şi de cei tineri, ceea ce creează o stare de ezitare şi de incertitudine în raporturile dintre ei. Una din raţiunile acestei stări de lucruri o constituie, fără îndoială, prelungirea procesului de educare şi a şcolarităţii; este un paradox menţinerea din ce în ce mai prelungită într-o stare de dependenţă materială şi morală a tinerilor care şi-au atins maturitatea fiziologică. Majoratul legal în numeroase cazuri nici nu înseamnă măcar că adolescentul este capabil să-şi câştige existenţa; din an în an vârsta maturităţii sociale se îndepărtează, în timp ce vârsta pubertăţii nu face decât să scadă. Se asistă la fenomenul nou al “teen-ager”-ilor, adulţi sexual, dar încă socotiţi copii iresponsabili.
…asupra solidităţii autorităţii lor
dacă adăugăm la acestea idolatrizarea tinereţii, răspândită prin filme şi prin publicitate, şi încăpăţânarea ridicolă a atâtor adulţi de a dori să rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveşte moda, sportul şi viaţa erotică, putem înţelege de ce graniţa dintre aceşti tineri care se vor adulţi şi aceşti adulţi care se vor tineri nu mai este distinct delimitată şi de ce adulţii nu mai au aceeaşi autoritatte asupra tinerilor. Relaţiile dintre ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult spre o rivalitate făţişă.
În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, forma banală a unui conflict asupra limitelor: la ce vârstă ai dreptul să fumezi prima ţigară, să dai pentru prima oară cu ruj, să ieşi cu prietenii? La ce oră ai voie să te întorci acasă seara?
Limitele nu se pot stabili decât printr-un dialog
Stabilindu-se o limită, e normal ca tinerii să încerce s-o depăţească puţin, iar părinţii să facă în aşa fel încât ea să fie respectată. Conflictul nu va fi niciodată grav dacă regula a fost admisă de ambele părţi. Dificultatea provine din incertitudinea părinţilor asupra propriilor lor decizii, din variaţia limitelor de la o familie la alta şi din influenţa cinematografului şi a literaturii care le “demonstrează” tinerilor că sunt extrem de liberi. În realitate, părinţii şi copiii care nu discută între ei sau discută în contradictoriu au rareori curajul de a examina împreună, în mod deschis, problema: la cutare vârstă şi în cutare circumstanţe ai voie să fumezi prima ţigară sau să-ţi dai cu ruj pe buze, la cutare oră este rezonabil să vii acasă. Părinţii găsesc că este mai uşor să fixeze reguli de principiu, deseori având ca punct de reper propria lor adolescenţă, pentru că de aici izvorăşte pentru ei o securitate morală, siguranţa de a nu se înşela. Rigiditatea acestei organizări a modului său de viaţă îl exasperează pe adolescent, care găseşte că e ridicol să I se ceară să se întoarcă la douăsprezece noaptea şi nu la douăsprezece şi jumătate. Astfel, pentru el este mai uşor să aibă sistematic o atitudine revendicativă decât să examineze rezonabil problema.
Pentru a ieşi din încurcătură, soluţia se caută fie într-o întărire excesivă a interdicţiilor, fie într-o îngăduinţă totală; şi una şi cealaltă nu fac decât s-o agraveze.
Rigiditatea sau îngăduinţa sunt la fel de rău suportate
Înăsprirea de către părinţi a regulilor de comportament a adolescenţilor înlătură şi mai mult posibilitatea unui dialog între ei, dar şi îngăduinţa excesivă le apare pe bună dreptate, ca o demisie a părinţilor; ei încă doresc să mai fie protejaţi împotriva lor înşişi sau cel puţin să fie ghidaţi şi limitaţi în acţiunile lor. Oricât ar părea de decepţionant, de nimic nu se tem adolescenţii mai mult decât de părinţii-amici.
Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine şi de “înţelegere” li se pare şi mai suspect decât “rigiditatea”. Ei descoperă în el dorinţa de a le fi controlată autonomia, iar atunci când iau hotărâri se simt observaţi, spionaţi. Încercarea de a merge în întâmpinarea celor mai mici dorinţe ale lor le pare un adevărat şantaj afectiv. Dorinţa adolescentului de 17-18 ani este să găsească în faţa lui un om adevărat: nici molîu şi nici jandarm, ci o fiinţă înzestrată cu putere de judecată şi cu voinţă. Nu se poate lipsi de etalonul pe care-l constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.
Un tată incapabil să-I demonstreze fiului său că trebuie să ţină cont de el, pentru că există cu adevărat, îl va lăsa pe acesta descumpănit şi neliniştit în faţa unei multitudini de posibilităţi. Mai curând un “raisoneur” decât un rezonabil, ceea ce o şi ştie, dar adolescentul ar vrea totuşi să I se acorde responsabilitatea faptelor sale; poate înţelege că libertatea este limitată de îndatoririle ce decurg din viaţa în comun; poate chiar să se dovedească apt să renunţe la o parte din dorinţele lui, când I se lasă dreptul să şi le satisfacă, dar făcându-l totuşi să reflecteze asupra lor.
CONFLICTELE DE IDEI
Adolescenţa: vârsta educaţiei sentimentale
Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, îl pune pe adolescent în faţa problemei alegerii sexuale, alegere deseori culpabilizată de atitudinea părinţilor. Sarcasmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilităţi într-un sentiment insuportabil, care poate determina comportări diferite:
• Supunerea în faţa dorinţei adultului şi renunţarea la o alegere heterosexuală. Adolescentul rămâne “legat de fusta mamei”, nu iese din casă, este timid şi inhibat în faţa persoanelor de sex opus, lasă uneori să I se impună un partener;
• Ruptura de familie: este cazul unor căsătorii foarte timpurii ale anumitor tineri care evadează dintr-un mediu familial prea angoasant sau care exercită asupra lor presiuni prea puternice; aceste căsătorii sunt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vinovăţie, creat de gestul rupturii, generează adesea tensiuni între tinerii căsătoriţi;
• Alegerea unui partener după imaginea părinţilor: băiatul îşi alege o soţie maternă, în faţa căreia renunţă la responsabilităţile sale; fiica se amorezează de un seducător de vârsta tatălui său.
Se vede că în acest domeniu, ca şi în altele, este deosebit de important ca părinţii să ştie să depăşească perioada în care sunt frustraţi afectiv, pentru a-l ajuta în mod real pe adolescent. Sarcina este cu atât mai dificilă, cu cât adolescentul, pudic şi pătimaş, consideră orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în poblemele lui. Are totuşi nevoie să fie ajutat: dacă preadolescenţa este vârsta educaţiei sexuale, adolescenţa este vârsta educaţiei sentimentale.